Prima căpșună era mereu cea mai așteptată. Din tot lanul, ea știa unde se va coace prima căpșună și când anume. Când fructul prindea culoare, în una din diminețile răcoroase de vară devreme, intra pe prispă cu căpșuna în palmă, lua cuțitul și o tăia în două. Jumate pentru mine și jumate pentru zvârluga de verișoru’ meu. “Eu doi ochi am. Și doi nepoți. Pe amândoi vă iubesc egal, cât am împart la doi”, spunea mămuca. Da, mămuca. Bunica era doar la televizor.  

În curtea largă cât un univers, toată partea din spatele casei era numai căpșuni, cu câteva rânduri de viță-de-vie printre ele. Fiecare început de vară era murdar de căpșuni pe la gură, pe degete, pe haine. Pe mămuca o găseam zi și noapte aplecată deaspura lor. Le smulgea atent de codiță, și le așeza într-o căldărușă care ajungea în beci când se umplea. Dacă dădeau ploile de se înroșea lanul, erau chemate în ajutor toate surorile, fiicele, nepoatele și cumnatele. Când situația ieșea de sub control putea veni oricine - ai cules căpșuna și ai luat-o acasă fără ca să plătești nimic. O stropești cu zahăr, o fierbi câte 20 de minute timp de câteva zile și, dacă mai rămâne ceva în lighean după ce copii și-au băgat degetele în lichidul întunecat și vâscos, o pui în borcane și o deschizi la iarnă, iar în casă miroase a soare, a verde și dulce.

Eu aveam vreo 7 ani și mare ajutor la culesul căpșunilor nu eram, în schimb la vândut ți-ai găsit omul. Mai ales că asta însemna să te duci tocmai la Bălți! Soarele abia răsărea când eram deja în centrul satului cu patru căldări pline ochi cu căpșuni, acoperite cu pânză albă.

Auobuzul verde și hodorogit ne lăsa în oraș lângă parc, în spatele pieței centrale, în care se găseau de toate: blugi, cămăși, cărți și caiete, pui și boboci, ba chiar curcănași, prepelițe și papagali. Deși distanța de la poarta parcului până la zona cu fructe și legume nu era tare lungă, ne lua ceva timp să cărăm căldările grele până acolo. Era important să le dăm pe toate în ziua aceea, pentru că “căpșuna asta e gustoasă și bună, dar a doua zi se face baligă dacă nu faci ceva cu dânsa”.

Cei mai șmecheri o dădeau la speculanți, rusoaice tunse scurt cu portofel la cingătoare, care cumpărau de la țărani și vindeau cu 5 lei mai scump de la tarabă. Era mai simplu așa. Le-ai dat și ești liber să te plimbi cât vrei prin Bălți până la amiază când vine autobuzul să te ia. Poți să-ți cumperi chiar și o înghețată. Cei răbdători însă își așezau marfa mai la umbră și așteptau cuminți să li se dea la prețul care să răsplătească măcar în jumate orele petrecute în soare. Mămuca era dintre cei din urmă.

Într-una din dimineți se apropie o rusoaică, “zece lei, mătușă, beru vseo!”. Mămuca nu s-a clintit. Nu vorbea mai deloc limba rusă, dar atunci, ca să dea de înțeles că nu-i loc de negociere, a scos printre dinți: “net!”

Rusoaica a plecat dând din mână, iar eu nu-mi puteam crede urechilor. În zilele bune dădeam căpșunile cu 7-8 lei kilogramul și ea acuma nici nu se gândea să le dea cu zece!

- ?

- Las’ că știu eu ce fac. Căpșuna e pe sfârșite, e cea mai dulce amu.

Avea dreptate. Peste câteva clipe au început să apară primii clienți, gospodine de la oraș care alergau după ultima șansă să aibă compoturi și dulcețuri de căpșuni la iarnă. Prima căldare de căpșuni am dat-o cu 12-13 lei. Eu țineam punga de plastic, iar mămuca răsturna căpșunile direct din căldare scuturând-o ușurel, fără a le atinge cu mâna. Apoi anina punga de cârligul unui cântar rotund de plastic, se mijea la el și mă întreba și pe mine. “Îs două jumate, așa-i?” Aha, dădeam afirmativ din cap. Lua banii, iar căldarea se golea încetișor.

Cam pe când am început a vedea fundul primei căldări au început să apară toți  mai mulți țărani cu căpșuni pe lângă noi.

- Cum 12, mătușă? Iaca acolo o femeie dă cu 7 lei kila!

A doua căldare de căpșuni avea să fie mult mai ieftină. Pe lânga faptul că asta însemna să facem mult mai puțini bani în ziua aceea, probabil că am fi fost nevoite și să stăm mai mult la Bălți și să venim acasă cu vreo mașină de o ocazie până la șosea, apoi încă trei kilometri pâna în sat pe jos prin arșiță și colb.

- Vezi, mămucă, dacă n-ai vrut să le dai cu zece? Le dai acum cu 7. Dacă ești dunduc…

Mămuca s-a uitat tăios la mine, dar a tăcut. Dunduc înseamnă prost, dar nu poți să-ți permiți să le spui oamenilor pe care-i iubești că-s proști, așa că… Dunduc.

 

- Eu mă duc să mă plimb prin piață oleacă, i-am zis și m-am îndreptat zburlită spre partea unde se vindeau haine.

Piața centrală din Bălți e un fel de catacombă în aer liber. Tarabele înjghebate șubred rezistă pe vreme cu soare, ploi strașnice și geruri crunte. Zona de haine și încălțăminte e prima cum intri din buricul orașului, cu bulendre importate mai ales din Turcia, toate noi, sclipitoare și mirosind a plastic. Am căscat gura la niște fuste cu buline și la o tarabă nouă și unică în toată piața, cu parfumuri. Vânzătorii scuipau răsărită, mereu înarmați cu o perdea sau un cearșaf mai mare, în caz că clientul ar fi vrut să probeze ceva. Te pui într-un colț, vânzătoarea întinde cearșaful, tu te dezbraci și faci proba. “Las’ că nu te mai vede nimeni. Ce, ele țâțe n-au?!” Când ți-ai pus haina nouă, cearșaful se strânge și vânzătoarea strigă spre taraba din față: “Galea, ian dă oglinda ta oleacă.” Cearșafuri are fiecare vânzător, dar oglinzile îs mai sumpe, așa că-s una la două-trei tarabe. Toate astea inundate de sunetul de la primul chioșc din piață, unde se vând casete. De acolo răsună continuu cântece ritmate rusești, veter s morea dul, iar uneori anunțuri despre reduceri la vreo tarabă care se închide sau se vinde.  Și cum mă plimbam eu printre rânduri aud deodată din boxe: “Atenție! S-a pierdut o fetiță! Năstica Condruc, mămuca te așteaptă la poarta pieței! Atenție…”

N-are cum să fie, cred că visez. Îmi mai aud o dată numele și o rup la fugă printre blugi din Turcia, cearșafuri și oglinzi. Ajung gâfâind la poarta pieții și îi caut cu privirea basmaua înflorită. O văd, cu patru căldări goale alături, scăldată în lacrimi și încă tremurând de plâns.

- Unde-ai fooooost? Mămuca a crezut ca te-a pierdut.

Mă cuprinde și mă strânge la piept. Stăm așa până se liniștește. Eu mă cert în gând că nici n-am observat cum a trecut timpul, iar ea povestește printre sughițuri cum a cutreierat toată piața ca să mă găsească. O întrerup:

- Mămuca, da’ căpșunile?

- Lasă tu căpșunile, le-am dat cu cât o fost… Vrei o înghețată?