Prima căpșună era mereu cea mai așteptată. Din tot lanul, ea știa unde se va coace prima căpșună și când anume. Când fructul prindea culoare, în una din diminețile răcoroase de vară devreme, intra pe prispă cu căpșuna în palmă, lua cuțitul și o tăia în două. Jumate pentru mine și jumate pentru zvârluga de verișoru’ meu. “Eu doi ochi am. Și doi nepoți. Pe amândoi vă iubesc egal, cât am împart la doi”, spunea mămuca. Da, mămuca. Bunica era doar la televizor.  

You know the void. It’s the thing that keeps you up at night. It makes you cry for no reason. It makes you unhappy, it makes you wander like a blind person in a dark room with no walls. Restlessness. Anxiety. Sadness. You’re always unsatisfied, always hungry for more than you already have, making you look like a fool in front of others and yourself, sometimes.  

Dar râurile nu se nasc așa, pur și simplu, trebuie să le fie locul, trebuie să le fie timpul.

Și mai trebuie neapărat o mare, verde și plină de pești colorați, de balene umflate și de rechini dințați.