Dar râurile nu se nasc așa, pur și simplu, trebuie să le fie locul, trebuie să le fie timpul.

Și mai trebuie neapărat o mare, verde și plină de pești colorați, de balene umflate și de rechini dințați.

Apoi îți trebuie un ciocan din cel mai tare oțel și o daltă, din cele cu care bunicul te lăsa să te joci nițel. Pipăi cu mâna coșul pieptului, îi găsești mijlocul, pui dalta rece în punctul în care zvâcnește cel mai fierbinte și izbești tare cu ciocanul. Apoi auzi cum crapă ciolanul și coșul pieptului tău se deschide și de acolo țâșnesc zei și semiramide. Și așa, cu pieptul deschis și cu mâinile încrucișate peste el, ca să nu evadeze prizonierii, alergi spre marea verde, te așezi la mal, întorci lumea la 90 de grade și o lași să curgă prin tine. Prin pori și prin vine.

Dar ai grijă, nu toate jivinile mării pot ajunge în râu. Pe unele va trebui să le ții în frâu. Pentru că marea e mare și e veșnică și e aici înaintea ta și mult după tine, iar râul, oricât de sălbatic, tună, bolborosește, plânge, dospește, iar peste ani se transformă într-un firicel subțire și mic, la fel ca și omul, devine nimic.